De ce e Schubert trist? cu pianistul Andrei Gologan

Pe 2 septembrie, Andrei Gologan a debutat în cadrul Festivalului Enescu într-un concert din Seria Orchestrelor Românești, desfășurat la Sala Radio, alături de Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca și dirijorul Jonathon Heyward. Andrei a interpretat Concertul pentru pian și orchestră op. 13 de Benjamin Britten. Din program au mai făcut parte și Nymphéa de Doina Rotaru, și Simfonia nr. 1 în fa minor op. 10 de Șostakovici.

Andrei a început să cânte la pian în Piatra-Neamț când avea doar 5 ani (acum are doar 30), sub îndrumarea profesorului Iulian Arcadi Trofin. În 2012, s-a mutat în Salzburg pentru a studia la Universität Mozarteum sub tutela lui Pavel Gililov, continuând studiile de master în cadrul aceleiași instituții. A urmat un an de bursă Erasmus la Köln Hochschule, unde a studiat cu Claudio Martinez-Mehner. Parcursul lui Andrei în lumea muzicii a fost ghidat pe rând de oameni și muzicieni extraordinari, care i-au devenit mentori: Sir András Schiff, Richard Goode, Ferenc Rados, Daniel Barenboim sunt doar o parte din aceștia.

Ca să ofer puțin context pentru atmosfera discuției noastre, ea s-a petrecut după concertul Orchestrei Gewandhaus din 5 septembrie de la Ateneu. Enescu: Preludiu la unison din Suita nr. 1 în do major pentru orchestră op. 9 și Bruckner: Simfonia nr. 7 în mi major WAB 107. Programul s-a derulat attacca, fără pauză, Preludiul lui Enescu părând uvertura simfoniei. Starul incontestabil al concertului a fost Maestrul Herbert Blomstedt, cel mai bătrân dirijor activ din lume (96 ani).

A șaptea lui Bruckner a văzut lumina zilei cu aceeași orchestră (premiera mondială a avut loc în Opera din Leipzig, pe data de 30 decembrie 1884, sub bagheta lui Arthur Nikisch). În 1992, Sergiu Celibidache (tot la o vârstă înaintată) a revenit la pupitrul Berliner Philharmoniker după 38 ani de absență provocată de binecunoscutul conflict postbelic al filarmonicii (triunghiul Fürtwangler-Celibidache-Karajan) tot cu a șaptea lui Bruckner. Revenirea istorică a fost documentată în filmul The triumphant return (regizor Wolfgang Becker).

Recent, Andrei a participat la un masterclass dedicat sonatelor lui Beethoven cu Daniel Barenboim. Anii de carieră ai lui Barenboim aproape coincid cu anii lui de viață (a debutat când avea doar 7 ani) si cântă Beethoven de mai bine de 60 ani. Am fost curioasă să aflu mai multe despre această experiență. Atât întâlnirea de studiu dintre el și Daniel Barenboim, cât și Simfonia nr. 7 a lui Bruckner m-au dus cu gândul la Sergiu Celibidache. Și orice zi care îmi aduce aminte de Celibidache e o zi bună.

Încă transfigurați după experiența cathartică furnizată de Herbert Blomstedt și Gewandhausorchester, am discutat cele ce urmează. Totul a rezonat perfect și cu una dintre (multele) fraze memorabile marca Daniel Barenboim: The power of music lies in its ability to speak to all aspects of the human being — the animal, the emotional, the intellectual, and the spiritual. Music teaches us, in short, that everything is connected.

Doar ce ai debutat (felicitări!) în cadrul Festivalului George Enescu. Activitatea ta se desfășoară preponderent în străinătate. Cum e să cânți acasă?

Clar, a fost un moment special. Eu am plecat din România când aveam 16 ani și, practic, în ultima perioadă, în afară de două, trei festivaluri cum ar fi Eufonia sau SoNoRo, care sunt de muzică de cameră, am mai venit prin țară doar ca să-mi vizitez părinții, familia și prietenii. E prima oară când cânt aici ca solist. A fost un moment special, tot timpul am avut senzația că vreau să mă apropii de țară și să cânt totuși mai des și aici, pentru că… și pentru mine, simt că-mi face bine, dar și pentru că simt că aș putea să contribui la o atmosferă mai pozitivă în țara asta prin muzică.

Ai interpretat Concertul pentru pian și orchestră de Benjamin Britten, o lucrare modernă, de secol XX, care nu se aude prea des în sălile de concert. Cum ai ales și cum ai descrie această partitură?

Mmm, da, m-am bucurat foarte mult să cânt Britten. Britten e un compozitor care în general mi se pare puțin neglected. E neglijat chiar și în străinătate, mai puțin în Anglia, aș zice. Mereu am avut o afinitate pentru el, deși… pentru că nu-i cântam lucrările, pur și simplu nu veneau șansele, într-un fel parcă și eu îl neglijam, dar i-am purtat tot timpul un mare respect, îi cunosc și înregistrările, el a fost și un pianist briliant. Bun, când a venit invitația de la festival, propunerea era să fie un concert modern, de tip modernist, ori de secol XX, ori de secol XXI. Am venit cu diverse propuneri și parcă a fost ca o mănușă, pentru că și eu, și dirijorul am dorit să fie Britten. Și Jonathon a dirijat foarte mult Britten, inclusiv opere, are experiență cu muzica lui. Mă bucur super mult că am cântat piesa asta pentru că, după cum am spus, Britten e neglijat, chiar nu am auzit concertul ăsta pe nicăieri. Mi se pare o lucrare atât de îndeplinită pentru pian, e scrisă de un pianist pentru un pianist. Și am spus asta și în alt interviu, el avea 25 ani când a scris piesa asta. A îmbinat natura lui extrem de sensibilă, el era un muzician… simțea muzica la niște unde extrem de sensibile și profunde, pe la un nivel aș zice Schubert, Mozart. Concertul are, pe de o parte, latura asta sensibilă de muzician extrem de onest, autentic, dar și latura unui pianist-compozitor care vrea să se afirme. Cele două lumi, de intimitate și „îmi doresc succes din partea publicului” se îmbină în concertul ăsta.

Să facem un exercițiu de imaginație: dacă ai fi cântat ceva din perioada clasică sau romantică, ce ai fi ales și de ce?

Hmm… concert cu orchestra, nu?

Da.

Brahms. Ok, din perioada romantică… e greu de ales, extrem de greu de ales… așa cum e greu să alegi compozitorul preferat sau lucrarea pentru pian preferată. Dar, dacă ar fi să mă opresc la un singur concert pe care să-l cânt toată viața, ar fi Brahms 2. Din perioada clasică… poate că Mozart. Să zicem un Mozart, e greu de ales. E greu…

23?

Mozart 23, de ce nu. Că e vară (râde). Așa e de vară.

Compozitorul modifică muzicianul. Ai o afinitate pentru un anumit compozitor? Cu cine te simți cel mai compatibil? (la întrebarea asta a răspuns fără nicio milisecundă de ezitare sau gândire, aproape că m-am speriat)

Schubert! Schubert. Bine… tot timpul există perioade, depinde și de ce studiez în momentul respectiv, de repertoriu, în fine. Însă, parcă simt că Schubert este tot timpul o constantă. Nu numai pentru faptul că locuiesc în Austria și asta mă face să mă simt mai apropiat de muzica lui, normal că joacă și mediul înconjurător un rol important, dar este probabil cel mai sensibil muzician care a existat. Simți prin muzica lui fiecare trăire. Nu vreau să generalizez și nu-mi place când se generalizează despre Schubert că era o persoană tristă… da, a fost o persoană care a trecut prin multe neplăceri, dar și plăceri. A trăit viața din plin, a avut mulți prieteni, a fost extrem de creativ, incredibil de creativ, universul muzicii lui le are pe toate. Când cânt Schubert, mă simt cel mai acasă.

Nu-nțeleg de ce e rău să fii trist.

Nu, evident, dar mă amuză pentru că se generalizează „Schubert nostalgicul, Schubert care știa că o să moară, Schubert care nu știu ce…”. Devine extrem de îngust. Doar Schubert care e trist. E destul de clar că a suferit de tulburare bipolară și asta normal că e parte din muzica lui, dar nu e doar asta. Are și momente în care e cât se poate de exuberant și de fericit pozitiv.

Ești aclamat în presa de specialitate pentru substanța intelectuală și spirituală intensă. Vorbește-ne despre dimensiunea spirituală a muzicii și despre posibilitatea de a vizualiza ce e dincolo de partitură.

Păi, practic, ăsta este… dacă ar fi un job în mod special al nostru, ar fi acesta: să vedem tocmai ce e după partitură. Și e greu de definit ce e după partitură. Tocmai aici e marea plăcere de a fi muzician, ajungi să-ți creezi propriul tău univers prin intermediul unor partituri, unor schițe, unor note, unor puncte pe hârtie. E greu să explic exact cum fac asta sau cum face orice artist, cred că pe parcursul timpului fiecare interpret își găsește propriul mod de exprimare, însă… absolut garantat, cel mai important obiectiv al unui muzician este să transmită ceva, să transmită emoții. Emoții de toate tipurile, chiar și din cele mai intime, de la dezamăgire până la fericire extrem de intensă. Muzica le are pe toate.

Cum studiezi altfel decât la instrument? Cum faci să păstrezi abordarea fresh după ce ai disecat partitura în multe ore de studiu? Cât la sută din interpretare e improvizație?

Cred că e esențial ca o mare parte din interpretare, cel puțin cea care se întâmplă pe scenă, să fie un moment de creație. Și nu e tot timpul ușor să faci asta, pentru că ai un bagaj enorm de sute de ore, poate chiar mii de ore, cum ai spus și tu, de studiu pe piesa respectivă. Da, asta e tot timpul o provocare. Cred că dacă rămâi curios… și eu încerc tot timpul să rămân curios față de partitură, atunci descoperi… nu neapărat că descoperi un mic semn, un crescendo sau un descrescendo, ci începi să gândești și să faci conexiuni într-un mod total neașteptat „aah, asta se referă la cutare pasaj, ceea ce înseamnă că…”. Nu știu, fac tot felul de conexiuni și asocieri… Prin intermediul partiturii, găsesc mereu noutăți la care să reflectez, pe care să le interpretez, care să mă facă să simt!

Ai avut șansa de a studia cu oameni extraordinari. Spune-ne despre întâlnirile formatoare și efectul lor pe termen lung în cariera unui muzician.

Da, tot timpul am spus că am fost deosebit de norocos să întâlnesc de-a lungul vieții mele, deocamdată scurte, oameni care au fost de un ajutor grozav, oameni care m-au inspirat. Când încă eram un mic pianist, o tânără speranță, am avut parte de îndrumarea domnului profesor Iulian Arcadi Trofin, cu care am studiat în Piatra-Neamț, el m-a ghidat și mi-a arătat ce înseamnă să fii pianist sau, mă rog, cum ar putea fi să fiu pianist. Iar în ultimii ani, probabil cea mai mare influență a fost Sir András Schiff, care cu o deosebită amabilitate, tipic lui, mi-a oferit atât de mult timp… pot spune că eram deja un pianist format sau pe cale de a fi format, că nu suntem niciodată cu adevărat formați, lucrăm tot timpul… însă eram un pianist care știa deja ce vrea. El a pus punctul pe i, a pus sarea și piperul pe salată. A stat lângă mine, m-a luat de mânuță și mi-a arătat ce înseamnă să fiu pianist și cum pot trece la nivelul următor.

Aș vrea să vorbim mai ales despre Daniel Barenboim, cu care știu că ai făcut un masterclass. Eu l-am descoperit prin Celibidache. Mă fascinează personalitatea lui artistică și filozofia lui muzicală. Cred că îl prefer în postura de dirijor, nu neapărat ca pianist. Cum a fost întâlnirea cu Daniel Barenboim?

Da, a fost ceva extraordinar. S-a întâmplat în timpul pandemiei, eram în Pierre Boulez Saal în Berlin și cred că cu 3 zile înainte am fost sunat de reprezentanții lui Daniel Barenboim ca să ajung acolo… a fost o nebunie, nu se putea circula, în fine. Am ajuns, eram într-o Pierre Boulez Saal goală, fără spectatori (Pierre Boulez Saal este și sediul Barenboim-Said Akademie), mă încălzeam pe pianul meu și intră Daniel Barenboim. În momentul ăla am simțit că efectiv se umple sala, cu așa ceva nu m-am mai întâlnit niciodată, o persoană care… cu personalitatea ei legendară umple un spațiu. A fost incredibil. Un lucru care mi-a rămas despre el, în afară de mintea lui briliantă și filozofia lui muzicală extraordinară: amabilitatea lui. A fost de o amabilitate extraordinară. În cadrul masterclassului, am discutat și am cântat Beethoven, a fost foarte interesant. Dar după, ne-am retras în spate, în camera lui, un moment pe care n-am să-l uit niciodată. Stătea liniștit pe canapea, fuma un trabuc (râde), era total relaxat și vorbea despre muzică. Mi-a povestit despre Celibidache, îmi povestea părerea lui despre Enescu, în general cum vede el viitorul, cum era trecutul, cum pot eu să fac lumea mai bună prin muzică, a fost o întâlnire de neuitat!

Cochetezi cu ideea de a dirija pe măsură ce cariera ta se va maturiza?

Da, îmi place ideea de a dirija, ideea că ai în fața ta oameni cu care faci muzică. Probabil că de asta apreciez dirijorii care comunică cu orchestra, apropo de ce tocmai am văzut și ascultat astăzi, nu un dirijor care dictează. Normal că ai nevoie de o personalitate și de o minte atât de briliante încât să convingi cu amabilitate pe oamenii din fața ta să te urmeze. Să-ți urmeze sfatul, să-ți urmeze gesturile. Ideea de a lucra împreună cu mulți oameni la o partitură extraordinară mă atrage, dar deocamdată simt că pot să mă dezvolt ca pianist în continuare, deci am destul de muncă!

Care e cel mai important sfat pe care l-ai primit de la mentorii tăi?

Cred că de la profesorul meu din facultate, care mi-a spus că e ușor să ajungi în vârf, dar e greu să rămâi acolo.

Dacă ai putea să întâlnești pe oricare muzician din istorie, care ar fi acela și ce l-ai întreba?

Da, probabil că pe Schubert. Aș vrea să-l întâlnesc pe Schubert.

De ce ești trist? (râd)

Cumetre, de ce ești trist?! (râde). Nu, cred că doar așa… nu să-l întreb ceva anume. Dar ar fi multe de întrebat… ok, deci aș vrea să-l întâlnesc pe Schubert la o tavernă, adică să stăm frumos la o bere, să discutăm toate cele, eventual să cântăm la patru mâini, vaaai, ar fi grozav să cânt la patru mâini cu el! Da, cred că apoi voi primi toate răspunsurile automat, pur și simplu nu vor mai exista întrebări…

Ce pianiști îți plac?

Iubesc pianiști din trecutul îndepărtat, cam generația care a prins primele înregistrări… asta înseamnă cam final de 1800, început de 1900…

Deci Rachmaninov. (Zoe și obsesiile)

Rachmaninov e un pianist incredibil, îl apreciez enorm! Alfred Cortot, extraordinar. Dar, probabil favoritul meu e Ignaz Friedman, un pianist relativ necunoscut. Sau mai puțin apreciat, mai puțin recunoscut. Da, pianiștii ăștia cu o personalitate atât de proprie încât îi poți recunoaște de la prima notă.

Când ai spus Alfred Cortot, m-am dus cu gândul la Dinu Lipatti. Mă rog, a trăit foarte puțin, dar sunt câteva înregistrări…

Dinu Lipatti este… normal, este acolo sus, îl iubesc… Radu Lupu… ar mai fi Arcadi Volodos, e relativ tânăr… Cam așa.

Cum arată playlistul unui pianist? Ce muzică asculți?

Aoleeeu, nu cred că vrei să vezi playlistul meu… pe Spotify am albume de muzică clasică: Celibidache, Carlos Kleiber, pianiștii pe care i-am menționat, apoi… trec la chestii mai puțin…

Mai neortodoxe!

Mai neortodoxe, dar… jazz! Iubesc jazzul, absolut orice. Bill Evans, Keith Jarrett.

Wow, da, superb.

Îi ador. Am o atracție pentru muzica, cum să zic… weld music? Muzica folclorică de tip gamelan din Bali, de exemplu. Muzică tradițională japoneză, diverse chestii dubioase (râde). Ah, muzica turcească, o ador! Dimitrie Cantemir știi că a lăsat în urmă, cred că el a fost primul care a lăsat o culegere de muzică otomană. Sper să nu mă înșel… sunt niște înregistrări geniale. E multă muzică, e greu să aleg. Ascult și pop, rock, în general muzica anilor ‘70, ‘80… dar mai mult la petreceri. Trebuie să fie însoțită de… (în șoaptă) alcool.

Booze! Tinerii și muzica clasică. Dintre preconcepțiile care sufocă muzica clasică, preferata mea este „muzica clasică nu e pentru toată lumea”. Care e abordarea ta, cum alegi tu să prezinți repertoriul clasic?

Asta este printre cele mai serioase întrebări pe care trebuie să ni le punem noi muzicienii, cum ne continuăm arta, cum continuăm s-o prezentăm unui public care, normal, trebuie să întinerească și să reîntinerească. Ceea ce nu cred că ar trebui făcut este să compromiți muzica bună și calitatea ei. Încerc cât mai mult să evit să cânt muzică de dragul lumii crezând, având altă preconcepție, că „asta ar vinde la public”.

Da, că anumite lucrări vând bilete mult mai rapid.

Poate că e adevărat, poate că s-ar vinde mai ușor dacă prezinți un anumit tip de program…

Și Lacul lebedelor pe un afiș vinde toate biletele, nici nu mai contează cine dansează.

Da, ar fi exemple și mai rele. Totuși, cred că dacă faci asta bazându-te pe această idee, compromiți atât de mult calitatea, că apoi va backfire în următorii ani. Vei ajunge să nu mai ai un public care să dorească calitate, ci să dorească doar entertainment. Pe când scopul muzicii clasice, scopul muzicii noastre nu se rezumă doar la asta, normal că include și asta, dar trebuie să comunici și cu sufletul publicul. Abordări mai concrete… încerc să intru în dialog cu publicul când am ocazia și când se permite, normal. Mai cred că formatul de concert se va schimba în următorii ani, încet-încet… locurile în care se țin concertele se vor schimba, probabil vom devia de la sala de concerte, care de obicei merge în paralel cu ideea asta de…

Îți impune o oarecare ținută.

Exact. O prestanță. Și cred că muzica nu are nevoie neapărat de ținută și prestanță, ci de atenție și curiozitate. Cântăm tot muzică bună, dar într-un spațiu neconvențional, de ce nu? La fel, imaginea… n-am nicio problemă să cânt Schubert îmbrăcat în blugi și teniși. Nu cred că s-ar supăra nimeni, atâta timp cât eu tratez muzica lui Schubert cu respect și iubire. Deci, încerc să cânt în continuare ce muzică îmi place, dar mă gândesc cum să fac să fiu mai relatable cu un public tânăr, în spațiile în care eu pot decide lucrul ăsta. De exemplu, plănuim acum un festival de muzică de cameră în Austria, aici vom marja foarte mult pe ideea că noi suntem ca și voi, suntem tineri, avem aceleași gusturi, suntem oameni normali, let’s connect!

Poate vin și eu!

Da, da, da!

În afară de muzică, ce alte forme de artă te inspiră?

Orice fel de formă de artă. Arhitectură, pictură, sculptură, iubesc să merg la muzee, normal. Însă, lucrul care mă inspiră cel mai mult e natura. Sunt atât de norocos să trăiesc în Salzburg pentru că suntem înconjurați de natură, dar în mod special în centrul orașului, chiar la trei minute de mers de locuința mea, e un deal, munte, în fine. E neatins, intri în el și te desprinzi de realitatea cotidiană. Momentele alea, acea jumătate de oră de plimbare prin natură simt că mă schimbă. Mă întorc acasă și cânt mai inspirat.

Spune-ne ceva despre tine care nu are legătură cu muzica.

Îmi place să merg pe bicicletă, îmi plac tenișii Converse… hmm, prietenii mei zic că am suflet de pensionar...

That makes two of us!

Da, da. Îmi place o șaorma bună (râde), ce altceva… nu știu.

Eu sunt mulțumită.

Sună bine deja, nu?

Vorbim mult mai des despre reacția noastră în fața muzicii decât despre muzică în sine, ca noțiune abstractă. Ce crezi tu că e muzica?

Muzica e o limbă, o limbă cu care comunicăm cu alți oameni. Dar e cea mai frumoasă limbă, pentru că este, pe de o parte, de neînțeles, dar pe de altă parte, oricine o poate înțelege. Faptul că este abstractă, faptul că nu există un ghid despre cum să o înțelegem, tocmai aici e frumusețea. Poate transmite atât de multe emoții, atât de multe gânduri pe care nicio altă limbă sau înșiruire de cuvinte nu le poate transmite.