Martha Prokofiev sau Sergei Argerich la Enescu 2023

The greatest gifts often rain down upon human bodies through celestial influences as a natural process, and sometimes in a supernatural fashion a single body is lavishly supplied with such beauty, grace, and ability that wherever the individual turns, each of his actions is so divine that he leaves behind all other men and clearly makes himself known as a genius endowed by God (which he is) rather than created by human artifice.

Am recitit recent capitolul pe care Giorgio Vasari i l-a dedicat lui Da Vinci în Viețile artiștilor și, inevitabil, m-am gândit la câteva persoane (puține) cu care acest fragment rezonează unu la unu. Una dintre ele e Martha Argerich, așadar mi s-a părut nimerit să încep așa.

Lunea din ultima săptămână a Festivalului Enescu o avea promisă pe Martha Argerich la Sala Palatului cu Concertul nr. 3 de Prokofiev în compania lui Charles Dutoit și a Orchestrei Filarmonicii Naționale a Ungariei. Din program au mai făcut parte și Enescu: Pastorale-fantaisie pentru orchestră mică și Simfonia fantastică op. 14 a lui Berlioz (nu că ar mai fi contat pentru cineva restul programului, orice titlu ar fi fost trecut cu vederea ca simplă anexă la Prokofievul Marthei Argerich).

Argerich anulase concertele de pe final de august (și aproape toată agenda de pe anul ăsta), deci am trăit cu (aproape) certitudinea că va anula și ediția asta, la fel ca ediția trecută, când a fost înlocuită pe ultima sută de metri de Denis Matsuev (pe atunci încă nu debutase isteria anti-rusofilă), iar Concertul nr. 3 de Prokofiev a fost înlocuit cu Concertul de Grieg. Martha atunci ar fi cântat alături de Cristian Măcelaru și Orchestre National de France.

Prezența confirmată la București a fost motivul pentru care Sala Palatului a fost arhiplină, cu foarte mulți tineri care au stat în picioare, probabil elevi la Dinu Lipatti sau Conservator. În pauză am auzit multă spaniolă pe holuri. Pe parcursul festivalului, multe concerte care pe site apăreau ghiftuite de spectatori sau chiar sold out s-au desfășurat cu sala aproape goală (pornografie nemaiîntâlnită la festivalurile internaționale de muzică clasică). Stranie strategie de marketing. Probabil s-a mizat că numele sonore de pe afiș vor salva derapajele provocate de lipsa de competență într-ale organizării, dar nu a fost cazul. Vorbim de un public (în majoritatea lui) încă needucat și snob. Combinația fatală, atât de des întâlnită pe meleagurile autohtone. Ar fi bine ca ăsta să fie primul punct pe ordinea de zi a agendei Artexim, acum că festivalul s-a terminat și presupun că urmează un bilanț. Următorul ar putea fi nescuzabila lipsă de profesionalism într-ale comunicării, dar nu e cazul să vând ponturi aiurea.

Martha Argerich cântă de dinainte să împlinească trei ani și a debutat pe scenă în 1949 (avea doar opt ani) cu Concertul nr. 20 de Mozart și Concertul nr. 1 de Beethoven. A câștigat Concursul Internațional Chopin în 1965, provocând o stupoare în Varșovia: cum e posibil ca un latin să-l cânte pe Chopin cu așa o sensibilitate poloneză?! Spune că Chopin este dragostea ei intangibilă. A soul that is difficult to touch. Deși îl adoră pe Beethoven și descrie interacțiunea ei cu Schumann ca fiind organică, spontană, neașteptată și inexplicabilă, Argerich are o relație lungă și cu Prokofiev: a înregistrat Concertul nr. 3 prima oară în 1967 pentru Deutsche Grammophon (părinții mei s-au născut un an mai târziu!) cu Berliner Philharmoniker și Claudio Abbado, disc care a făcut senzație. Următoarea înregistrare a avut loc în 1997 pentru EMI, de data asta cu Charles Dutoit și Royal Philharmonic. Discul a fost premiat cu Grammy.

Concertul nr. 3 de Prokofiev e concertul meu preferat pentru pian și orchestră. Atât de mult îmi place, că uneori îl ascult și când gătesc. Dacă aș avea tehnica necesară, l-aș putea cânta fără partitură chiar acum.

Pe 5 mai, am avut norocul să fiu în Sala de Aur a Wiener Musikverein (cât de mult contează acustica…) și să-l ascult cu Daniil Trifonov (pianistul meu preferat sau, cum îmi place mie să-i spun, sufletul meu pereche în materie de sunet), Filarmonica din Viena și Jakub Hrůša la pupitru. Acum că am bifat-o și pe Martha, mă întreb cu cine voi mai vrea să ascult Prokofiev 3 de acum încolo. Bine că eu și Daniil suntem (aproape) de-o seamă. Am ținut minte și interpretarea lui Daniel Ciobanu din finala Concursului Rubinstein din 2017, cu Filarmonica din Israel și Omer Meir Wellber. E o înregistrare la care mă întorc des și pe care o consider splendidă.

Sergei Prokofiev a scris ce avea să fie Concertul nr. 3 (finalizat în 1921) dezvoltând niște schițe începute în 1913. Dacă al doilea concert, care încă provoacă reacții mixte în public, e considerat ca fiind cel mai dificil din punct de vedere tehnic (cadenza imposibilă de câteva minute bune din prima mișcare a fost tranșată cu mare măiestrie de Alexandre Kantorow cu câteva zile înainte, tot în cadrul festivalului), cel mai frecvent în repertoriul pianiștilor (și cel mai iubit) este cu siguranță al treilea. Ambele au avut premiera mondială cu compozitorul însuși la pian. Sergei Prokofiev scria în jurnalul său că dacă nu ar fi fost muzician, ar fi fost cu siguranță scriitor. A scris jurnal timp de foarte mulți ani. Am început primul volum (din cele patru!). Un document excepțional care merită să fie așezat lângă opusurile lui muzicale. Pe 3 septembrie 1907 consemnează pentru prima dată, la 16 ani. E fascinant să asculți o pagină de partitură după ce ai citit o pagină de jurnal.

În Concertul nr. 3, Prokofiev face din orchestră un interlocutor important care are ceva de spus în dialogul cu pianul. Filarmonica Națională a Ungariei a cântat destul de comun, dar a avut disciplina de a merge pe lângă pianul Marthei. Totuși, în coda de final — apogeul virtuozic al partiturii, care se simte ca o luptă corp la corp între pian și orchestră — budapestanii au ieșit învinși, dar pariul era deja câștigat.

Întrebată dacă nu cumva se plictisește cântând același repertoriu de decenii, Argerich răspunde fără timpi morți și chiar amuzată că altele sunt complexele după o viață de muzică: neputințele fizice de exemplu, care pe ea pare că o ocolesc. But there’s the relationship with the music, which is always new, a bit like love.

Am stat pe rândul al patrulea, ușor spre stânga, ca să am și mărturia vizuală, nu numai auditivă, a fiecărui arpegiu, glissando sau octavă dementă marca Prokofiev. Știam că Martha va face din Prokofiev o frescă coregrafică. Am putut observa fiecare gest sau privire către Dutoit, inclusiv digitația primelor măsuri pe care a marcat-o foarte rapid în aer, puțin deasupra claviaturii, după ce i-a confirmat lui Dutoit că pot începe — moment care mi-a provocat o emoție în plus. Pare că nici la 82 ani nu a depășit tracul de scenă pe care îl menționează din copilărie.

În ultimii ani, Argerich abordează, într-adevăr, un repertoriu redus, din care nu lipsesc însă celebrul Prokofiev și Concertul în sol major de Ravel, pe care l-a cântat la ediția din 2017 și îl cântă și pe 19 martie la Wiener Musikverein cu Filarmonica din Viena și Zubin Mehta la pupitru — un pont pentru cei care vor s-o vadă (în caz de ceva, eu aveam temele făcute!).

La final, Charles Dutoit a scos din joben și ultimul iepure, gestul binecunoscut de a o împinge de la spate pentru un bis, un Schumann urmat de Bach cântat cu el sprijinind pianul, adulmecându-i fostei lui soții fiecare notă. Complicitatea celor doi, privirile de o admirație grijulie și zâmbetele tacticoase au provocat (pe bună dreptate) niște oftaturi în sală. Cei doi au fost căsătoriți la începutul anilor 70 și au împreună o fiică.

Prokofiev în mâinile Marthei Argerich are temperaturi mici de iarnă rusească, prin aplomb tehnic masculin, perfect și rece ca marmura, dar și febra mistică atât de specifică veacului de argint. Argerich umanizează acest produs perfect cu o stranie senzualitate. În Prokofievul ei se oglindește paradoxul rusesc: un iad în care îngerii te așteaptă pe la colțuri.

Prokofiev nr. 3 din mâinile Marthei Argerich sau cum să purifici peste 4000 suflete în jumătate de oră. Printre spectatori, Orchestra Filarmonicii Naționale din Ungaria și maestrul Charles Dutoit, că doar spectator poți fi în fața unui asemenea fenomen, a cărui interpretare legendară a rostogolit partitura între sobrietatea slujbelor religioase și cruzimea serbărilor dionisiace — două extreme de care existența merită izbită din când în când.

PS: Până mor, voi coregrafia un balet pe a doua mișcare a concertului, Tema cu variațiuni (pe care Argerich o strunește în cele mai neașteptate momente, cu accente pe care le simți pe șira spinării), care îmi provoacă halucinații traductibile doar prin dans. Atmosfera de taiga siberiană bântuită ascunde un balet (chiar romantic!). Nu știu cum nu i-a venit nimănui ideea până acum. Acolo e un balet, trebuie doar identificat.

PPS: Concertul nr. 3 de Prokofiev a fost scutit de porumbelul care a zburdat la concertele lui Leif Ove Andsnes (Beethoven 5) și Igor Levit (Brahms 2). E lesne de înțeles că preferă literatura muzicală romantică, nu pe cea modernistă. Ca să nu spun avangarda rusă. Glumim și noi, că atât ne mai rămâne.

PPPS: Nu merităm ultima seară a Festivalului. A treia de Mahler cu Orchestra Regală Concertgebouw și Klaus Mäkelä. S-a dormit, s-a sforăit, s-a dialogat, s-a tușit până am avut impresia că s-a regurgitat. Apeluri nepreluate (sau, mai rău, preluate), alarme uitate… s-a și aplaudat, evident, după fiecare mișcare, dar asta deja sună inofensiv comparativ cu celelalte. Norocul nostru că nu a mai fost răpit vreun copil, că aveam și Ro-Alert. Cel mai tânăr dirijor a ilustrat în mai puțin de trei ore generozitatea prin muzică (sloganul ediției) mai bine decât s-a priceput întreaga echipă Artexim în aproape patru săptămâni. Abia pentru asta trebuie să mulțumim. Pentru că există o forță care ne salvează pe toți și pentru bunăvoința-i de a se revela în muzică, „singura artă care conferă un sens cuvântului absolut”.

PPPPS: Apetitul românesc pentru momente populiste mă uluiește mai mult decât orice partitură bine sau prost executată. Zic să fim cu bunghiul pe ce calamități sau decese mai au loc până ediția viitoare ca să nu mai fim surprinși de asemenea inițiative artistico-empatice. Surprinși plăcut sau neplăcut, depinde pe cine întrebi.

PPPPPS: Încă nu știu cum voi depăși depresia post-festival, mai ales că ONB și-a anunțat gloriosul început de stagiune. Un program la fel de plictisitor și macabru ca cele din ultimii ani. Ah, e chiar același (!) ca cele din ultimii ani. Singura extravaganță cu care managementul ONB se laudă e un musical. Foarte relevant pentru o operă națională. Cele mai reușite manifestări de pe prima scenă lirică a țării au ajuns să fie recent lansatele conferințe. V-o spune un om care e la un spectacol ONB distanță de a fi văzut la coadă la dispensare pentru compensate.